Șindrilă bituminoasă

Pentru că șindrila e flexibilă: nu calcă pe șipci, se așază pe o suprafață. Fără suport continuu se lasă între reazeme și rândurile își pierd linia.

Preferă căldura: lipirea dintre petale se activează termic. Pe frig se poate lucra cu grijă suplimentară, dar sudarea completă vine tot de la soare.

E printre cele mai potrivite — forme mici, unghiuri multe, tăieturi dese. Exact terenul ei.

Pentru cele complicate, cu turele și frânturi: șindrila e flexibilă și se taie pe poziție, bucată cu bucată, deci urmărește turele, frânturi și racorduri fără zeci de rosturi greu de etanșat. Materialele rigide cer tăieturi multe și fiecare tăietură e o îmbinare în plus. Pe forme ciudate, șindrila e adesea singura învelitoare care închide curat.

Prin suprapunere și lipire: fiecare rând acoperă cuiele rândului de dedesubt, iar fâșia de bitum autoadeziv se lipește de rândul următor. Suportul continuu de sub ea, astereala cu membrană, preia ce ar putea trece. Apa curge pe suprafață, nu găsește prinderi descoperite pe care să intre.

De preferat, da, pentru că lipirea ei se activează la căldură: soarele sudează fâșiile de bitum între rânduri. Montată pe frig, șindrila stă doar pe cuie până la primele zile calde, iar vântul poate ridica colțurile între timp. Se poate lucra și la rece, dar rezultatul complet vine odată cu soarele.

Cu colțuri ridicate de vânt, care nu s-au lipit pentru că au fost montate pe frig sau pe suport prăfuit, și cu rânduri care își pierd linia. Odată ridicate, bucățile nu se mai așază singure; se înlocuiesc una câte una. Verific lipirea la fiecare rând tocmai ca să evit reparația asta.